Principiul egalității de tratament presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor aflați în situații de egalitate, fără nicio deosebire.
Discriminarea se referă la aplicarea unui tratament diferit față de persoane aflate în situații similare în măsura în care această acțiune nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă.
În sistemul de drept din România, principiul egalității în drepturi a cetățenilor este consacrat de dispozițiile art. 16 din Constituția României – legea fundamentală a statului român: ,, Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii  și fără discriminări.”
Art. 16 din Constituția României se interpretează și se aplică coroborat cu art. 4 alin. (2) din legea fundamentală, dispoziție care face referire la un număr de zece criterii de nediscriminare – rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere, origine socială.

Principiul egalității de tratament și dreptul la nediscriminare se bucură de protecție juridică și prin intermediul altor acte normative, cum ar fi, de exemplu, Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, Legea nr. 53/2000 privind Codul muncii, Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați.
La nivel european, principiul nediscriminării este prevăzut de dispozițiile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei și semnată la Roma la data de 4 noiembrie 1950 (mai cunoscută sub denumirea de Convenția europeană a drepturilor omului), care instituie în sarcina statelor contractante obligația de a asigura exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de acest instrument de apărare a drepturilor omului fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație, precum și de art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene proclamată de către Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene la data de 7 decembrie 2000.
Pe plan internațional, egalitatea în drepturi este proclamată de primul articol al Declarației Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite: ,, Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi.”, iar principiul nediscriminării este înscris în art. 2 și art. 7 din același document internațional de protecție a drepturilor omului. Totodată, interzicerea discriminării este garantată și de Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice adoptat și deschis spre semnare de Adunarea generală a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976 și ratificat de România la data de 31 octombrie 1974, prin dispozițiile art. 2.
Se poate observa faptul că egalitatea în drepturi a persoanelor și dreptul la nediscriminare sunt garantate, practic, în toate documentele internaționale de protecție a drepturilor omului. Nediscriminarea a constituit și constituie și în prezent o prioritate atât la nivel internațional și european, cât și național.
Cu toate acestea, fenomenul de discriminare este o problemă de actualitate care se manifestă des în întreaga lume.

Articolul 14 din Convenția europeană a drepturilor omului a generat pe parcursul anilor o jurisprudență bogată a Curții Europene a Drepturilor Omului, interpretul suprem al acestui document de protecție a drepturilor omului, care supervizează punerea sa în aplicare.          În ceea ce privește statul român, în nenumărate cazuri Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că autoritățile române au încălcat art. 14 din Convenție, invocat în legătură cu alte drepturi și libertăți pe care acest instrument le reglementează. În aceste sens este de menționat faptul că dreptul la nediscriminare nu are o existență independentă, Convenția interzicând orice formă de discriminare numai cu privire la drepturile și libertățile pe care aceasta le reglementează.

Cea mai recentă hotărâre a fost pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 29 ianuarie 2019 în cauza Deaconu împotriva României, hotărâre al cărei text  a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 863/25.10.2019.

Printr-o cerere îndreptată împotriva României, doi resortisanți români au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 9 octombrie 2012 cu privire la încălcarea art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în sensul că au suferit o discriminare bazată pe vârstă în ceea ce privește acordarea de daune morale în legătură cu decesul surorii lor.

La data de 20 iulie 2010, X – sora reclamanților, în vârstă de 9 ani la vremea respectivă – a fost grav rănită într-un accident rutier, în urma căruia și-a pierdut viața după 4 zile de la internarea în spital. Persoana responsabilă de producerea accidentului a fost cercetată penal pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă. Atât reclamanții, în vârstă de 13, respectiv 11 ani la vremea respectivă, cât și mama și frații lor mai mari, au solicitat despăgubiri civile în cadrul procesului penal. Judecătoria București, instanța învestită cu soluționarea acțiunii civile a acordat fiecăreia dintre aceste persoane (deci, inclusiv reclamanților) suma de 100.000 euro cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral cauzat acestora de moartea violentă a fetiței de 9 ani, obligând societatea de asigurare a conducătoarei auto la plata despăgubirilor.

Prin decizia pronunțată în soluționarea recursului formulat împotriva acestei hotărâri, Curtea de Apel București a respins pretenția reclamanților privind prejudiciul moral cu motivarea că, la data accidentului surorii lor, aveau vârsta mai mică de 14 ani și, prin urmare, nu au conștientizat consecințele negative ale morții acesteia. În legătură cu pretențiile formulate de frații mai mari, instanța a redus sumele acordate la 25.000 euro pentru fiecare și, de asemenea, a redus daunele morale acordate mamei lor la suma de 50.000 euro.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a constatat diferența dintre abordarea adoptată de instanța de recurs față de reclamanți și frații lor mai mari întrucât ,, deși a confirmat constatările instanței de fond cu privire la frații mai mari și mama lor, Curtea de Apel București a respins, pe motivul vârstei lor fragede, acțiunea reclamanților pentru daune morale. Instanța s-a bazat pe aceleași probe, dar a considerat că, întrucât reclamanții aveau vârsta mai mică de 14 ani la data tragicului accident, aceștia nu au conștientizat consecințele negative ale morții acesteia.”

Curtea a observat că, ,, instanța națională de recurs, fără să fi audiat niciuna din părțile vătămate, a ajuns la concluzia că reclamanții au suferit mai puțin decât frații lor, pe baza declarației unui singur martor. Astfel, evaluând pretențiile reclamanților pentru acordarea de despăgubiri în legătură cu moartea surorii lor, Curtea de Apel București le-a respins fără ascultarea reclamanților, deși la momentul faptelor împliniseră vârsta de 10 ani (vârsta minimă pentru ascultarea unui copil în instanță, conform legislației române). Mai mult, fără a-și baza concluziile pe rapoarte de expertiză sau evaluări psihologice ale reclamanților, care ar fi permis o justificare mult mai obiectivă a diferenței de tratament aplicate reclamanților în comparație cu frații lor mai mari, Curtea de Apel București a stabilit în mod arbitrar o vârstă minimă de 14 ani ca punct de plecare pentru senzația de durere și resimțirea efectelor negative ale pierderii surorii lor.”

În concluzie, Curtea a constatat că, ,, în lipsa oricărei justificări rezonabile, respingerea pretențiilor reclamanților pentru acordarea de despăgubiri pentru unicul motiv că aceștia nu au suferit la fel de mult ca frații lor mai mari din cauza vârstei lor fragede a constituit o discriminare.”, de unde rezultă că ,, a fost încălcat art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1”.

Principiile egalității și nediscriminării ocupă un rol de o importanță fundamentală în sistemul drepturilor omului, neexistând niciun argument pentru acțiunile de discriminare și manifestările de intoleranță, indiferent de deosebirile dintre persoanele aparținând unor rase, etnii, categorii de vârstă sau de altă natură.

Leave a Reply

Toate drepturile rezervate Marius Branici.